Privindu-ma prin ochii mei sunt un fulg de nea ce incepea a se topi intr-o primavara tarzie, un fulg ranit de razele soarelui  ce a fugit purtat de vant cautand o alta iarna rece.

Privindu-ma prin ochii lumii voi fi mereu un demon al noptii, gata tot timpul sa rapeasaca ce-i mai bun si sa evadeze din neantul frivolitatii ei sub protectia lunii lasand ca mai apoi sa arda  sub soare trupurile ei golite de umanitate.

Privindu-ma prin ochii mei sunt un suflet cast, surmenat de incandescenta frustrarilor unei lumii deseori aberante, un spirit liber captiv in inchisoarea ce-a ridicat-o in jurul meu, un biet copil ce abia a invatat sa respire.

Privindu-ma prin ochii lumii voi fi mereu intruchiparea lacomiei si a egoismului, a iresponsabilitatii si a depravarii umane, voi fi mereu ce-i mai rau si urat in strafundul iadului, acea fiinta simpla si plina de superficialitate pe care si retardat ar putea sa o citeasca ,fara a depune vreun efort intelectual, ca pe o carte deschisa.

Privindu-ma prin ochii mei sunt supusa nevoilor mele primare, ma multumeste o bucata de mancare atunci cand mi-e foame si un pahar de apa atunci cand setea imi arde gatul, am invatat sa pasesc fara a lasa urme adanci sau rani fara leac, cu toatea acestea complexitatea mea ramane uneori pana si pentru mine o enigma greu de elucidat….

Este cert ca Dumnezeu a creat omul dupa chipul si asemanarea sa, dar am invatat si ca acelasi om creat candva de divinitate va privi spre ceilalti si ii va judeca de asemenea dupa chipul si asemanarea sa umana, caci altfel  cel ce nu a cunoscut niciodata lacomia si egoismul nu va recunoaste lacomul sau egoistul, cel ce va crede doar  in sfinti nu va vedea niciodata demonii iar cel ce nu cunoaste depravarea nu va stii niciodata cum arata depravatul.

De fiecare data cand vei vedea simplitatea si superficialaitatea unui om, aminteste-ti ca te privesti singur prin unica oglinda ce-ti va spune mereu adevarul…cea a ochilor tai, iar de tu vei fi cel criticat fara drept,  sa nu disperi, sa nu suferi, sa nu plangi…si sa nu uiti…totul….este doar reflexia ta intr-o oglinda sparta.

Tin minte ziua aceea, de parca s-ar fi intamplat totul ieri….eram la tara, aveam vreo 5 anisori , alergam toata ziua pe ulita desculta si foarte mandra de mine. Cu parul balai si o burtica demna de un veritabil butoias imi organizasem propria mea “banda” de fetite mai mici decat mine pe care le conduceam tantos la locul de joaca. Din ele putea fi remarcata cu usurinta, prin pata de pipi mereu prezenta pe panatalonasii ei ,buna mea prietena Alinuta. Era o tarancuta tinerica de vreo 4 anisori ,cu parul tuns scurt si ochii negrii, avea o alunita parca pictata deasupra buzelor subtirele si mereu arcuite in sus la colturi.  Mult mai scunda decat restul fetitelor de varsta ei, usor sasaita (glumesc –vorbea ca un adevarat serpisor) ,Alinuta noastra era sufletul ulitei. Dupa ore de joaca extenuanta langa un stalp de telegraf  pe care il foloseam pe post de taraba pentru a vinde floricele si tot felul de ierburi culese din fata portii contra unor frunze verzi de salcam pe care noi le consideram bani, jocul de-a vanzatoarea a inceput dintr-o data sa se imputa…si nu la figurat… la PROPRIU.

Tanti Ica , mama Alinutei , care statea pe o banca la 5 metri de noi si- a mutat imediat fusta acoperita de un sort langa taraba noastra ramasa fara clienti din cauza mirosului imbietor. Surpriza …in spatele pantalonilor Alinutei aparuse o umflatura mare… O vad si acum pe tanti Ica, cum a rupt ea nervoasa o joarda din copac si a inceput sa ii dea copilului o papara de mama focului, timp in care dulcea mea prietena tipa ca din gura de sarpe:

“-Nu eu mami, Corina  a facut caca in pantalonii mei!”

Din pacate ingenioasa replica nu a reusit sa o salveze de la o a doua bataie luata pentru minciuna ‘gogonata’ pe care o spusese – declaratie mincinoasa as numi-o eu acum.

In acea zi am invatat un lucru care avea sa ma urmareasca toata viata si anume ca atunci cand oamenii gresesc vor cauta vinovati in jurul lor, altcineva va face intotdeauna’ caca’ in pantalonii lor. Si daca tu vei fi gasit vinovat, nu te supara, in acest fel poti fi sigur ca acuzatorii tai au in sfarsit ceva solid in pantalonii lor….

Publicat in revista Agressive

                          Atat de simpli suntem noi oamenii traind in paradisul nostru ireal, si tot atat de goi, caci din fiecare privire pornim un razboi, muntam prin cuvinte si muntii… si marea…chiar si pe noi. Dezlantuim furtuni pentru iubiri apuse, ne incununam tamplele cu coroane de spini, ramanem incoerenti si nemiscati in fata destinului nostru firav. Privim dragostea cu naivitatea unui copil si ii dam crezare credinciosi ca niste caini. Anihilam ratiunea ingnorand fiecare semanl de alarma pe care naturaletea noastra il percepe si ne lasam sufletul nud sa intre in minunatul ei dans, savurand fiecare nota muzicala ce ne imbie simturile amortite.

                           Traim pentru a iubi si iubim pentru a trai in acelasi timp, e o interdependenta inconstienta si ignoranta pentru ca reduce fiinta umana la o ecuatie simpla, o coboara de pe tronul regalitatii sale asezand-o pe patura moale a unei fericiri trecatoare…

Ma tem de oameni si de rautatea de care suntem capabili, de mine si de superficialitate ce imi da tarcoale uneori, de egoismul si capacitatea mea incredibila de a uita sa respir atunci cand ma simt pierduta.

Ma tem sa iubesc natura, singuratatea si linstea sufleteasca pe care ti-o ofera ea, ma tem ca atunci cand o voi diviniza va disparea iar eu o voi cauta incercand sa imi refugiez gandurile ratacite in ea.

Ma tem de singuratatatea mea…a ta…de inutilitatea si durerea care zace in ea, de credinta In Dumenezeul tau pe care nu l-am vazut sau simtit vreodata.

Ma tem sa cred in lucruri intangibile, de tot ceea ce nu se poate demonstra printr-o formula fie ea cat de complexa, de banalul cotidian ce ma macina incet.

Ma tem de ireversibilul final si de fatalitatea lui, de inexistenta recurusului in cel mai dificil proces pe care il puratam…cel al vietii.

Ma tem sa nu ma pierd printre ambitii desarte ori idealuri marete, caci neatingerea lor inseamna prabusire, incatusarea spiritului meu in cea mai adanca si intunecata teminta.

Ma tem de fragilitatea mea, de imposibilitatea stupida de care dau dovada in a ma apara, de lasitatea ce imi coplesete trupul de fiecare data cand incerc sa imi depasesc limitele.

 Ma tem de nevoia constatnta de adrenalina, a devenit ca un drog, dependenta de ea isi face simtita prezenta in fiecare gest al meu…in fiecare gand…

Iar daca intr-o zi voi renunta la a ma teme atunci nu voi mai fi eu,    voi fi un simplu vas de lut ce ar da uitarii pana si cele mai trainice simtiri, un chip gol si plin de amintiri…

                             Ne-am condamnat unul pe altul la singuratate, am ucis in nepasarea noastra fericirea, creatia, universul, si ne-am afundat in detalii mult prea umane si marunte pentru idealurile noastre, ne-am limitat la a respira si a trai fara niciun sens uitand de noi si cu fiecare moment de salbiciune am ajuns sa ne simtim asa…singuri…in doi.

Singuratatea noastra nu are margini, paseste peste noi si lasa urme , iar noi iubitule, vom mai fi oare capabili vreodata sa umplem toate aceste goluri lasate de pasii ei? Timpul trece pe langa noi indepartandu-ne incet, incet…ne ocupam mintea obosita cu mici nimicuri , a caror importanta cu constienti fiind o exageram…doar pentru a fugi, de noi, de amintirea noastra…

Sunt nopti in care nu pot respira, aerul devine mult prea greu, plamanii par a ma lasa mult prea devreme, si toatea astea sunt de dorul tau. Ma tem ca intr-o zi voi inceta a te mai iubi, nu iti voi mai simti lipsa cand noaptea se lasa iar tu nu esti captiv in bratele mele, in acea zi iubitule vei deveni doar o fantoma in trecutul meu… Acum  intelegi de ce nu vreau sa uit de tine nici macar o secunda, si ma zbat in propria-mi suferinta doar pentru a ma tine legata de amintirea ta…de cum  eram atunci…

Ah iubitule, cat am gresit amandoi cand am crezut ca fericirea se poate cladi fara efort si ne-am lasat intr-o bolnava delasare si uitare, cand am uitat de noi siguri ca vom fi multumiti asa…singuri…in doi….

Si ce?! imi vei intoarece iarasi spatele, repetand la nesfarsit aceleasi lucruri inutile ce altadata ma faceau sa tremur convulsiv? Astazi nu mai am puterea sa le ascult, sa le cred, astazi pot doar sa te iert pentru tot ceea ce n-ai facut,  nu faci, si  nu vei face, pentru momentul cand nu vei mai fi tu…

Te iert iubitul meu pentru lumina din ochii tai ce altadata imi topea sufletul de gheata, te iert pentru universul ce l-ai creat in jurul nostru fara a ma preveni ca el se poate prabusi oricand …dar nu te voi ierta pentru singuratatea mea si a ta…pentru ca fiecare dintre noi…e  singur in doi.