De multe ori ma tem… sa scriu, sa simt, sa exist…
Ma tem de oameni si de rautatea de care suntem capabili, de mine si de superficialitate ce imi da tarcoale uneori, de egoismul si capacitatea mea incredibila de a uita sa respir atunci cand ma simt pierduta.
Ma tem sa iubesc natura, singuratatea si linstea sufleteasca pe care ti-o ofera ea, ma tem ca atunci cand o voi diviniza va disparea iar eu o voi cauta incercand sa imi refugiez gandurile ratacite in ea.
Ma tem de singuratatatea mea…a ta…de inutilitatea si durerea care zace in ea, de credinta In Dumenezeul tau pe care nu l-am vazut sau simtit vreodata.
Ma tem sa cred in lucruri intangibile, de tot ceea ce nu se poate demonstra printr-o formula fie ea cat de complexa, de banalul cotidian ce ma macina incet.
Ma tem de ireversibilul final si de fatalitatea lui, de inexistenta recurusului in cel mai dificil proces pe care il puratam…cel al vietii.
Ma tem sa nu ma pierd printre ambitii desarte ori idealuri marete, caci neatingerea lor inseamna prabusire, incatusarea spiritului meu in cea mai adanca si intunecata teminta.
Ma tem de fragilitatea mea, de imposibilitatea stupida de care dau dovada in a ma apara, de lasitatea ce imi coplesete trupul de fiecare data cand incerc sa imi depasesc limitele.
Ma tem de nevoia constatnta de adrenalina, a devenit ca un drog, dependenta de ea isi face simtita prezenta in fiecare gest al meu…in fiecare gand…
Iar daca intr-o zi voi renunta la a ma teme atunci nu voi mai fi eu, voi fi un simplu vas de lut ce ar da uitarii pana si cele mai trainice simtiri, un chip gol si plin de amintiri…
