singur in doi (part 4)

                             Astazi nu mai visez la cerul plin de stele ,la valurile marii ce poarta sperante desarte pe creste, la lumea noastra parfuita si uitata parca intr-un colt al nestirii, amintirea noastra isi pierde incet conturul iar eu ma zbat sa creionez o noua lume, o noua istorie creata  din o inutila risipa de vointa si exces de credinta. Ratiunea mea se trezeste la viata incomodandu-mi sentimentele, racindu-mi fiecare colt al trupului. Te pierd…ma pierzi iata perfidul adevar la baza caruia mai sta doar un verb. Am deschis larg ochii incercand sa renunt la tot si nu am facut altceva decat sa ma regasesc pe mine…singura…ah, ce lamentabila ratare. Nauca, prinsa intre propriile mele defecte ma zbat sa imi demonstrez adevarul ce l-am negat atata timp, sa regasesc placerea singuratatii intr-o picatura de ploaie in frigul teribil al diminetii, si iata-ma astazi ma inchin lumii pe care am creat-o ca mai apoi sa o distrugem noi. Procesul de tranzitie de la o viata in minciuna la una de realitati zdruncinatoare, inutile,  dureroase a fost lung si anevoios. Renuntarea la a mai crede in noi doi ca suflet unic mi-a frant aripile si fiecare speranta de a mai fi om, de a mai simti. Imi intemeiez viata pe fapte simple si axiome,am renuntat la a incerca sa mai imi demonstrez propriile teorii caci sunt greoaie si imposibile pentru tine. Complexitatea vietii tale nu iti ofera timp pentru analiza, in fata ta doar adevarurile universale mai au valabilitate restul sunt inutilitati demne de dispret. Sorbim aroma singuratatii noastre in fiecare zi, ne imbata precum mirosul dulce al cafelei la orele diminetii in timp ce ne deschidem cartile ruginite de trecerea timpului si murmuram cuvintele altora. Am devenit incapabili de a mai recunoaste cine suntem, de a incerca sa fixam lumii intregi ideile noastre si de a ne forma o constiinta comuna, noua, inovatoare fata de veche chemare a turmei. Ne-am transformat in suflete obisnuite, comunul si banalitatea devenindu-ne atribute ale vietii . Procesul pare a fi ireversibil, ruptura dintre noi creste in fiecare zi, vom deveni la fel de simpli ca oricare altii, pierduti in grijile de zi cu zi, in nimicuri omenesti stupide ce ne impiedica in  a ne depasi conditia. Este irelevant sa iti spun acum ca doar impreuna suntem genii , mici creatori ai unor universuri nedescoperite iar unul fara altul suntem doar doua minti banale, doua suflete ipocrite.

                             Ne-am condamnat unul pe altul la singuratate, am ucis in nepasarea noastra fericirea, creatia, universul, si ne-am afundat in detalii mult prea umane si marunte pentru idealurile noastre, ne-am limitat la a respira si a trai fara niciun sens uitand de noi si cu fiecare moment de salbiciune am ajuns sa ne simtim asa…singuri…in doi.