Daca s-ar cladi casa fericirii, cea mai mare incapere ar fi sala de asteptare. J. Renard
Ma simt superficiala, in tot ceea ce fac, in tot ceea ce simt, in felul in care gandesc. Adeseori gandurile mele intra in contradictie, nici eu nu mai stiu ce vreau, ce-I bine si ce-I rau. Noaptea a incetat demult a imi veghea somnul, fiind doar un moment prielnic pentru a imi tine mintea ocupata cu tot felul de nimicuri. Ma intreb unde am pierdut fericirea , cand am avut timpul necesar sa ma las invaluita de atatea tristeti si frustrari, cand am pierdut firul realitatii si am incetat sa mai rad cu sufletul.
Imi amintesc copilaria, fericirea pe care o simteam in gustarea fiecarei bombone de ciocolata indiferent de cat de mica si amara era ea, somnul nelipsit la caderea intunericului, felul in care apreciam fiecare raza de soare, acum….ciocolata amaruie imi displace, noptile imi sunt lungi si reci iar soarele imi irita ochii obositi.
Imi amintesc adolescenta, si fericirea primului sarut, emotia ce imi cutremura corpul atunci cand ochii cei iubiti si dulci imi apareau in cale, durearea de stomac inchipuita ce ma oprea din drumul spre liceu , aroma zilelor de toamna ce prevesteau inceperea scolii, astazi sarutul mi-e obisnuinta, ochii de altatadata nu mai au niciun secret, iar durerea s-a mutat infigandu-si radacinile adanc in inima mea.
Imi amintesc fericirea ce mi-o cauza auzirea cuvintelor te iubesc, acum rostirea lor mi se pare simpla, lipsita de emotie, o simpla confirmare a sentimentelor pe care le cunosc deja de atata timp.
Si totusi, in drumul meu m-am ratacit undeva, si ma intreb cand am uitat sa ma bucur de lucrurile marunte ce altadata ma faceau atat de fericita si sa apreciez tot ceea ce ma inconjoara, cand am uitat sa fiu om si am inchis in inima mea un amalgam de sentimente….
